O viață măruntă

Scris de Hanya Yanagihara, romanul „O viață măruntă” este marcant și subliniază, încă o dată, importanța copilăriei și cât de hotărâtoare este aceasta pentru viitorul adult.

Psihoterapia și psihoterapeuții promiteau să se abțină riguros să judece și să critice (dar nu era oare o imposibilitate să vorbești cu cineva și să nu fii judecat?), și totuși în spatele fiecărei întrebări a lor era un imbold care te împingea ușor, dar inexorabil, să recunoști un anume defect în tine însuți, să soluționezi o problemă pe care nici nu știuseși că o ai. De-a lungul anilor, avusese prieteni care fuseseră convinși că trăiseră o copilărie fericită, că părinții lor fuseseră iubitori, până când psihoterapia le arătase că nu așa erau, că nu așa stăteau lucrurile. Nu voia ca asta să i se întâmple și lui; nu voia să i se spună că mulțumirea lui nu era de fapt mulțumire, ci simplă iluzie.

„O viață măruntă”

Am început cu acest citat, care se găsește spre sfârșitul cărții, pentru că mi se pare că sintetizează foarte bine esența cărții. Experiența din copilărie este decisivă și oricât am vrea să ne eschivăm de anumite amintiri nu vom reuși. Iar ele vor ieși, așa cum zice chiar autoarea, ca „hienele” și ne vor aminti cine suntem, dincolo de ce am devenit.

Povestea îl are în centru pe Jude, un tip foarte inteligent, care a terminat două facultăți – Drept și Matematică -, însă care nu povestea niciodată nimic despre copilăria sa și, în general, despre viața pe care a avut-o până la 16 ani, atunci când a intrat la colegiu. Odată ajuns la această etapă, el și-a făcut patru prieteni: Willem, care va deveni un actor celebru, Malcolm, care este un arhitect în devenire și JB, care se pregătește să devină pictor.

În prima parte a cărții descoperim multe detalii legate de prietenia dintre cei patru și aflăm, între altele că Jude a fost înfiat, la vârsta maturității, de unul dintre profesorii săi de la Facultatea de Drept și de soția acestuia.

De abia după 100, 150 de pagini reușim să-l descoperim, bucată cu bucată, pe eroul cărții. Abandonat încă din primele zile de viață într-un tomberon, el a fost găsit de niște călugări și crescut de aceștia până la vârsta preadolescenței. Chinuit și maltratat de acești oameni ai bisericii, el fuge la un moment dat cu fratele Luke, călugărul care a fost blând cu el mereu, care l-a iubit și l-a tratat ca pe un copil.

Dar iată că promisiunile fratelui Luke, făcute înainte de a pleca din mănăstire, se năruie zi de zi, iar Jude ajunge să fie violat de mai mulți „clienți” aduși de fostul călugăr, în schimbul promisiunii că la un moment dat vor reuși să strângă bani și să își cumpere o casă în pădure. Povestea de încheie când, într-o noapte, are loc o descindere a poliției, iar fratele Luke se sinucide.

Jude rămâne singur și chiar dacă a trăit experiențe orbile până atunci, el regretă dispariția protectorului său. Ajunge într-un centru de plasament, unde îndură bătăile și violurile angajaților acestei instituții.

Într-un final, el reușește să fugă și ajunge în casa unui medic psihiatru care îl sechestrează și maltratează vreme îndelungată, totul culminând cu momentul în care îl calcă cu mașina.

Aceasta este povestea pe scurt, însă traumele pe care le îndură acest băiat sunt de-a dreptul abominabile. Tocmai de aceea e o lectură dureroasă, ce te revoltă și te înduioșează cu fiecare pagină citită.

Jude încearcă să uite viața pe care a dus-o până la intrarea la colegiu și, aparent, reușește, însă nici poziția socială, nici banii câștigați și aproape că nici dragostea celor din jur nu reușesc să-l facă să-și schimbe percepția despre el însuși.

Existau două modalități de a uita. Vreme de mulți ani își imaginase (cam anost) un seif, și la sfârșitul zilei strângea imaginile, cuvintele și faptele la care nu voia să se mai gândească vreodată și deschidea ușa grea de oțel doar atât cât să le vâre înăuntru, după care o închidea repede și bine de tot. Dar metoda nu era eficientă: amintirile se strecurau afară. Important, ajunsese el să își dea seama, era să le elimine, nu să le stocheze.

Și inventase câteva soluții. Amintirile mărunte – mici jigniri, insulte, le puteai retrăi de nenumărate ori până erau neutralizate, până când, repetate la nesfârșit, își pierdeau înțelesul sau până când ajungeai în stare să crezi că i se întâmplaseră altcuiva, iar tu doar auziseși despre ele. În cazul amintirilor mai mari, păstrai în minte scena ca pe o bucată de film și începeai să o ștergi cadru cu cadru. Nici una dintre metode nu era simplă. (…) Trebuia să faci eforturi noapte de noapte până când totul era șters.

„O viață măruntă”

Finalul cărții este oarecum previzibil, însă modul în care este construit te face să te gândești că poate Jude va alege o altă cale.

Huge hug! ❤

Otilia S.

Lasă un răspuns