Scris de autoarea Guzel Iahina, romanul prezintă povestea de viață a unei tătăroaice, ce a fost deportată în ținuturile înzăpezite ale Siberiei.

Zuleiha, eroina cărții, ne este prezentată, la început, în rolul său de soție. Acceptă cu resemnare și cu îngăduință viața pe care o duce și consideră absolut normală relația pe care o are cu soțul ei.

Zuleiha deschide ochii. E intuneric ca-n mormânt. După perdeaua subțire, niște gâște suspină somnoroase. Mânzul de-o lună plescăie din buze, căutând ugerul mamei. Dincolo de ferestruica de la capul patului, geme surd viscolul de  ianuarie. Dar nu trage curentul prin crăpături – asta mulțumită lui Murtaza, care a pus câlți la ferestre până să vină frigul. E gospodar bun Murtaza. Și un soț foarte bun. Sforăie zgomotos, cu poftă, în jumătatea de cameră destinată bărbatului. Dormi înfundat, Murtaza, înainte de ivirea zorilor e somnul cel mai adânc. (…)
De câți ani e măritată? Cinsprezece din cei treizeci ai ei? O fi mai mult de jumătate din viață, pesemne. Trebuie să-l întrebe pe Murtaza când o să fie în toane bune, să socotească el.

Zuleiha deschide ochii

Curând după debutul cărții, Murtaza este ucis, iar Zuleiha este deportată în Siberia, alături de alți țărani deschiaburiți, tocmai de ucigașul soțului ei, generalul Ignatov. Impresionant este mesajul pe care acesta din urmă îl transmite celor pe care îi numește „foști oameni”.

Și o să vă conduc, cetățeni deschiaburiți, și pe voi, cetățeni foști-oameni, spre o viață nouă… Foști oameni? Zuleiha nu înțelege: foști oameni sunt morții. Se uită la grupul care tocmai li se alăturase. Chipuri palide, obosite. Tremură, se înghesuie unii în alții – sunt îmbrăcați de toamnă, cu pardesie din postav caraghioase și cu ghete subțiri. Strălucește un pince-nez auriu crăpat, se zărește ca o pată verde ca smaraldul pălăria ridicolă de damă, cu voaletă – se vede de la o poștă că sunt orășeni. Dar nu sunt morți, nu. … – Spre o viață grea, plină de lipsuri și încercări, dar și cu muncă cinstită pentru binele mult iubitei noastre patrii….

Zuleiha deschide ochii

În timpul călătoriei către îndepărtata Siberie, Zuleiha descoperă că este gravidă, iar acesta devine motivul principal pentru care își dorește să rămână în viață.

De aici, autoarea o prezintă pe Zuleiha în calitatea sa de mamă ce își apără fiul, pe Iusuf, indiferent de sacrificiul pe care trebuie să îl facă. E exact genul acela de iubire supremă, o lecție de acceptare și de forță. Vedem o mamă care nu corespunde cu niciuna din vremurile noastre. Preocupările ei nu au legătură cu ceea ce le interesează pe mamele moderne, Zuleiha fiind nevoită să crească un copil într-o colonie de muncă, într-o zonă cu climă năprasnică și cu o presiune constantă din cauza lipsei de hrană.

În paralel, între Zuleiha și generalul Ignatov se înfiripă o relație de dragoste, care, însă, nu are niciun final, căci ea alege să rămână doar lângă fiul ei.

Ignatov este un personaj interesant, pe care uneori nu îl suporți, dar spre finalul cărții eu l-am simțit puternic umanizat. Iată ce spune el după ce află că va fi înlocuit de un alt comandant al coloniei.

Mai rău e că nu vrea să plece. Cum se face că s-a ataşat, pe măsură ce anii au trecut, de pământul ăsta aspru, neprietenos? De râul periculos, perfid, veșnic nestatornic, cu mii de culori şi mirosuri? De pădurea nemărginită, întinsă până la orizont? De cerul rece, dăruind zăpadă vara şi soare iarna? S-a ataşat până şi de oamenii ăştia, dracu’ să-i ia – deseori ostili, grosolani, urâți, prost îmbrăcați, tânjind după casă, uneori jalnici, ciudați, de neînțeles.

Zuleiha deschide ochii

Potrivit criticilor literari, povestea de viață a bunicii autoarei a stat la baza romanului „Zuleiha deschide ochii”.

Lasă un răspuns